Viaţa creştină sau despre cv-ul creştin

Nu de puţine ori ni se cere la angajare sau la un simplu interviu, prezentarea unui cv, aşadar a unei pagini sau al mai multor pagini ce conţin cursul sau „istoria” vieţii noastre: data şi locul naşterii, informaţii generale, studii şi activitatea profesională, limbi străine cunoscute etc. Se impune întrebarea dacă creştinul poate avea un cv de aceeaşi conotaţie, de vreme ce nicăieri în Sf. Scriptură, în scrierile patristice sau în cele filocalice nu se stipulează apariţia unui astfel de „document” al recunoaşterii calităţilor şi aptitudinilor, necesar la un moment dat pentru un scop precis.

În mod cert da, cu menţionarea din start a faptului că cv creştin este cv-ul dobândirii cetăţeniei cereşti, şi nicidecum unul al planului terestru. Se reflectă aşadar o luptă diametral opusă: cv social, „pământesc” subliniază funcţii, aptitudini şi calităţi, pe când cel creştin, „ceresc” cere în primul rând virtuţile şi potenţarea acestora până la dobândirea „Împărăţiei lui Dumnezeu”. În cv-ul creştin nu se cere data şi locul naşterii, ci botezul nostru în Hristos, aşadar „tăierea împrejur” a minţii şi a inimii noastre, prin care am dobândit o „nestricăciune virtuală, pe care însă o putem pierde” (Pr. D. Stăniloae). În cv-ul creştin nu se cer limbi străine cunoscute sau adunarea informaţiilor primite prin intermediul cărţilor sau prin experienţă, ci se cere hristomorfizarea noastră, se cere aşadar, nu numai ascultarea de cuvântul Evanghelic, ci împlinirea lui. Viaţa creştină nu îi propune omului o schimbare, ci din contră o profundă transformare, aşadar o formare prin trăirea celor divine, prin împlinirea celor sfinte şi prin comuniunea permanentă cu Dumnezeu şi cu oamenii.

În opinia noastră, viaţa creştină nu este nicidecum o bifare a unor capitole importante din existenţa noastră, ci lupta pentru dobândirea virtuţilor şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu la care am fost chemaţi. Adevărata viaţa a noastră începe în momentul în care cerem stăruitor pe drumul mântuirii prezenţa lui Dumnezeu şi a Sfinţilor săi, prezenţa harului divin care pe cele neputincioase le vindecă şi le ridică. Cv-ul creştinului nu este o listă a meritelor personale, care ar putea „fura ochii” cuiva, ci o pecete a sufletului care rămâne pentru veşnicie. Şi cele ce trebuie să rămână pentru veşnicie sunt roadele vieţii, sunt faptele cele bune care dau mărturie şi devin mărturisitoare despre şi pentru noi. Toate aspectele sociale, care sunt elemente constitutive ale cv-ului social, trebuie concepute ca daruri pentru ceilalţi. A te angaja pentru ceilalţi este începutul vieţii creştine, căci în aceasta se înţelege iubirea şi dăruirea. Cel credincios trebuie să îşi mărturisească credinţa prin şi în fapte, căci prin fapte se observă dorul său necontenit spre Hristos, iar în fapte se vede împlinirea credinţei, iar omul se percepe ca un bun ascultător al Tatălui suprem.

Când noi ne apropiem de cele sfinte şi de oameni, ne apropiem de Dumnezeu, iar apropierea de El este începutul transformării noastre şi început al cv-ului creştin. În acest cv nu se cere demonstrarea darurilor primite de la Dumnezeu, ci împlinirea lor; nu se cere experienţa profesională, ci experienţa lăuntrică prin profesarea virtuţiilor; nu se cer cunoştinţe pur ştiinţifice, ci cunoştinţa cea duhovnicească. Într-un cuvânt, cv-ul creştin ne cere să renunţăm la atitudinile arogante ale „genialităţii”, cerându-ne lucrurile simple, dar pline de valoarea smereniei creştine.

Aşadar, „cel ce a intrat în viaţa liberă de patimi, care e o viaţă a cunoştinţei lui Dumnezeu cel nesfârşit în iubire, sporeşte continuu în această viaţă. Ea este o viaţă veşnică. Dar cel ce a căzut din ea nu mai înaintează în viaţă, ci rămâne mereu mort, pentru că rămâne în aceeaşi mărginire monotonă a repetiţiei şi a lipsei de libertate şi de comuniune” (Pr. D. Stăniloae, Filocalia 6, nota 555). Să înţelegem şi noi darul cel mare al vieţii, ca o prefigurare a celei veşnice.

(Alexandru PRELIPCEAN, Tesalonic - Grecia)

sursa www.monitorulsv.ro

Documentar despre Viata Sf. Nicolae Velimirovici

ilustratii geocentriste

De la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult

Spiritualitatea poporului român este pe cât de complexă, pe atât de profundă. Când spui „spiritual”, mintea ar gândi imediat la ceva anume ce-l deţine spiritul, iar prin extensie forma „spiritualitatea poporului” este sufletul unui popor, duhul unui neam, care s-a transmis din generaţie în generaţie.

Spiritualitatea neamului nostru sădită de atâtea secole, se exprimă nu numai prin sfinţii care s-au ridicat din glia strămoşească, sau prin ridicarea numeroasele lăcaşuri de cult, prin evlavia deosebită a acestui neam, ci şi prin expresii uzuale însoţite la diferite momente. Ea se lasă exprimată aşadar şi la nivel literal. Ne referim aici, deopotrivă, la expresii absolut simple şi banale, însă cu un conţinut teologic extrem de ridicat, de care nici măcar noi nu suntem conştienţi. Una din aceste expresii este inserată în titlu: De la noi mai puţin, de la Dumnezeu mai mult, însoţită cu precădere în Bucovina, în oferirea unor anumite daruri.

Expresia în sine este interesantă atât la nivel formal, cât şi informal. În genere, este o expresie a recunoaşterii lui Dumnezeu ca fiind Cel ce oferă mai mult decât orice am crea „noi”, deci, o expresie a valorificării smereniei creştine, de-al vedea pe Creator mai presus de orice şi decât toate. La nivel informal, arată persoana care oferă mult mai mult decât ne-am aştepta „noi”, şi anume, pe însuşi Dumnezeu. Dacă am realiza o conexiune cu textele biblice, putem observa că expresia în sine, se apropie mult de structurile hiastice care caracterizează atât de mult versetele scripturistice. În ce manieră? Aş identifica aici trei structuri hiastice: „de la/de la”, „noi” vs. „Dumnezeu”, „mai puţin” vs. „mai mult” (ultimele două grupe aflate în antiteză). Ne putem permite vreo erminie a expresiei, de vreme ce o simplă identificare a structurilor textuale a fost exprimată?

În oferirea acestui răspuns, m-aş opri asupra interpretării fiecărei structuri. Prin „noi” se poate arăta întreaga umanitate, nu numai la forma particulară „eu”. „Eu” alături de un alt „eu” îl subliniază pe „noi”. Lucrurile (dacă pot fi identificate prin darurile oferite de oameni) nu sunt realizate numai la nivel singular, ci şi la nivel inter-uman, lucru deja dovedit. Bunul pe care-l modelez nu este numai bunul meu, ci este şi al partenerului de viaţă, precum şi al tuturor celor ce vor dori să se bucure de el. „Noi” modelăm ceea ce Dumnezeu a creat, aşadar „noi” trebuie relaţionat cu Dumnezeu, căci El este Cel ce a dat şi Cel ce s-a dat nouă pe Sine. Evident, subiectul şi centru expresiei este Dumnezeu, care dă „mai mult” faţă de oameni. Oricât s-ar strădui să ofere omul, rămâne totuşi „în urma” lui Dumnezeu. „Mult-ul” dat de Dumnezeu este în fond, exprimarea dragostei Sale faţă de „noi”, care dăm întotdeauna „mai puţin”. Poate descrie cineva raportul de calitate şi impropriu-zis de „cantitate” a iubirii pe care ne-o arată Dumnezeu, în comparaţie cu iubirea pe care noi i-o acordăm sau faţă de un alt „eu”? Se poate pune la acelaşi nivel iubirea divină cu cea umană, sau prima este „mult-ul” care se cere căutat, împropriat şi extins de fiecare „eu” la un alt „eu”? Mergând mai departe, expresia nu indică o raportare existenţială de tipul „eu spre el”, ci de tipul „noi spre El”. Noi toţi, adunaţi în aceeaşi lume, acelaşi spaţiu, care deşi recunoaştem că dăruim, oferim sau avem „mai puţin”, cu toţii ne raportăm la Cel ce are „mai mult”, într-un cuvânt, ce le are pe toate, iar forma exhaustivă a acestei întâlniri paradoxale „mai puţin/mai mult” se găseşte în Biserică. În Biserică, „noi” suntem reuniţi în jurul altarului, iar feţele noastre sunt proiectate spre chipul Chipului şi Icoana prin excelenţă.

„Noi” suntem cei ce ne mărturisim neputinţele noastre, nimicnicia vieţii noastre, căutând în acelaşi timp pe Hristos, Care se dă pe Sine nouă tuturor în Dumnezeiasca Liturghie. Ce poate fi „mai mult” decât atât?

Cred că ultimul paragraf ar trebui grupat în jurul conceptului de (re)cunoaştere, prin care nu punem punct problemei, ci dorim să o introducem pe tărâmul ipotezelor. (Re)cunoaştem în această expresie simplitatea cu care poporul român îşi mărturiseşte smerenia în faţa Atotputernicului Dumnezeu. Trebuie să (re)cunoaştem că avem înaintea noastră, nu o frază înşirată din mii de cuvinte, cernute prin filtrul imaginaţiei şi puse în vârful condeiului de aur, care aşterne mai departe pentru eternitate, gânduri, simţăminte, idealuri sau vise, ci o exprimare a simplităţii poporului român care a căutat nu atât cuvintele, cât rostul folosirii lor. În fiecare fărâmă a acestei expresii, nu regăsesc filozofare prin cuvinte, nu întâlnesc „sofistică” sau mai nu ştiu ce „artă literală”, ci (re)descopăr mentalul poporului nostru, impregnat de duhul Bisericii şi al sfinţeniei. (Re)găsesc în expresia de faţă – prin însăşi structura sa hiastică – o apropiere de metodele hermeneutice şi de teologia biblică, fapt absolut remarcabil şi unic în felul său. Nu în cele din urmă, observ în această expresie putinţa sincerităţii şi micşorării umane în faţa divinului.

(Alexandru PRELIPCEAN, Tesalonic – Grecia - sursa www.monitorulsv.ro)

Maxim Marturisitorul

,,Nu este nimic mai silnic decat o constiinta care te acuza si nimic mai indraznet decat o constiinta care te apara."

Sfântul Ioan de Kronstadt

"Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie."

Oscar Wilde

,,Un pesimist este cineva care atunci cand trebuie sa aleaga intre doua rele, le alege pe amandoua"